Cred ca niciun anotimp nu imi este mai nesuferit ca toamna... Urasc zilele de toamna cu cerul vesnic imbufnat ca un copil caruia i-ai luat cea mai draga jucarie; cu copacii care au un dor nepotolit de a-si schimba garderoba;cu firele de iarba al caror verde viu bate acum spre un verde sters..., cu florile care acum s-au transformat in niste uscaturi..
Da...cred ca niciodata n-am sa iubesc toamna oricat ar incerca ea sa-mi arate si partile ei bune..
Cum as putea sa o iubesc? Daca ati fi aici cu mine mi-ati da dreptate...In jurul meu e un covor de frunze uscate care au cazut din stejarul la care veneam in zilele de vara. Ce mandru era de haina lui verde care ii invelea crengile si acum daca l-ati vedea i-ati plange de mila... Si cine este de vina? Draga de toamna...si mai are pretentie s-o iubesc..Nici vorba!
Saracutele frunze...acum zac moarte la pamant,pres pentru trecatori... Mai ieri erau cocotate in varful stejarului si chiar daca a-i fi vrut nu puteai sa calci niciuna in picioare pentru ca erau prea sus sa ajungi la ele.. Iar acum isi vor gasi sfarsitul intr-un cos de gunoi, stranse cu grija de maturatori.
Dar una nu va muri! N-o voi lasa eu...
M-am aplecat cu grija asupra uneia si am observat ca era proaspat uscata nu era scorojita ca celelalte... Mi-a fost mila de ea si n-am lasat-o sa impartaseasca aceeasi soarta cu celelalte frunze, ci isi va gasi locul intre paginile unei carti.
Ma intreb, ce a uscat-o: supararile, vantul indoielii si a grijilor pentru ziua de maine, teama ca stejarul n-o mai vrea pe creanga lui? Totusi cred ca nimic din toate acestea... ci i-a venit timpul sa se desprinda de stejar oricat de drag i-ar fi fost sa ramana acolo. Caci asa face stejarul nostru in fiecare an: apar muguri care cu timpul se dezvolta si devin frunze iar cand vine toamna stejarul zice "la revedere" frunzelor... apoi primavara iarasi apar muguri care la randul lor se transforma in frunze...si ciclul continua.
Ce bine si ce frumos ar fi ca atunci cand mugurele se naste pe creanga sa primeasca asiguraraea ca va ranane vesnic podoaba stejarului, dar nu...nu primeste aceasta asigurare...
Si cand mugurele devine frunza iar vantul de primavara incearca sa o intimideze, stejarul o linisteste spunandu-i ca nu-i va da drumul. Si totusi vine o zi cand ii da drumul..o zi ca aceata: o zi de toamna. Cata instabilitate in stejarul nostru..!De ce o trebui sa se imbrace cu alte frunze, de ce nu ramane vesnic verde cu frunzele pe care le are, sa nu-si mai doreaca altele?
Hm... nu e de vina el...toamna il obliga sa se dezbrace!
Daca ar fi dupa mine as opri timpul in loc ca frunzele sa nu mai cada si m-as catara in fiecare copac si i-as sopti fiecaruia sa-si pastreze podoaba sa nu alunge bietele frunze, pentru ca ele cum aud vestea ca trebuie sa se desparta de casa lor, se si usuca pe loc...
Ei.. din pacate nu pot opri timpul si nici toamna n-o pot alunga...toate trebuie sa decurga normal... S i pana la urma m-am ales cu o amintire: frunza uscata de stejar care sta acum linistita intre filele cartii mele... o amintire uscata de toamna...
