Cand esti departe de casa ai simtamantul ca in tara ta timpul s-a oprit pe loc,ca toate au ramas asa cum le-ai lasat. Si numai acolo unde te afli tu, timpul se scurge normal. Si parca ai vrea ca acest simtamant sa reprezinte realitatea. Ai vrea sa-ti stii parintii la fel de batrani cum i-ai lasat, nu si mai batrani, cu tot atatea fire albe, cu doar cateva riduri, la fel de capabili sa-si indeplineasca treburile de zi cu zi. Dar cand ii intalnesti constati ca realitatea e alta. Constati ca in tara ta timpul nu se opreste, asa cum in mod naiv, credeai. Observi ca trece, trece neiertator lasand urme pe chipurile care canva erau netede, trece lasand in urma niste maini tremurande, neputinta si niste trupuri ce se apleaca tot mai mult, parca neputand sa mai indure povara greutatilor indurate de-a lungul vietii.
Parca mai ieri eram acasa, avand in brate albumul imbracat in catifea roz. Rasfoiam incet fila dupa fila ca sa admir chipul frumos al mamei mele cu ochi expresivi care purtau lumina prospetimii , neumbriti de grijile si problemele pe care avea sa le cunoasca mai tarziu. Sau sa privesc chipul tanar al tatalui, sa-l vad imbracat in costum de militar. Ce mandra eram sa stiu ca am avut un tata asa de tanar si frumos! Si in timp ce imaginile rupte parca dintr-o alta lume, se perindau pe dinaintea ochilor mei, simteam cum parca mi se strange stomacul de gustul amar pe care il aveam ca eu nu i-am vazut niciodata in toata puterea lor. Si asta pentru ca am aparut tarziu, pe neasteptate...
Mai tarziu cand am mai crescut, nu puteam sa inteleg de ce mamele colegelor mele erau mai tinere ca mamica mea. Si apoi cu timpul am inteles... si trebuia sa accept.
Parca chiar acum imi vine in minte fotografia aceea alb-negru cu intrega familie: cu parinti ce se puteau mandri ca aveau trei baieti ca trei sageti in tolba lor la care s-a mai adaugat inca una, mai mica si mai "ascutita". Oare cand au trecut acele vremuri? Unde este timpul acela cand stateam cu toti la masa, mancand fericiti si bucurandu-ne ca suntem impreuna? Sau atunci cand ne strangeam seara in jurul "altarului" ca sa ii multumim Bunului Dumnezeu pentru purtarea de grija din timpul zilei? Sau unde sunt serile de iarna cand ne strangeam in jurul sobei ca sa ascultam din gura tatalui experienta convertirii bunicului, ( om inalt si solid care a gustat din experientele amare ale razboiului, luptand pe prima linie) cum din batausul celor care il calcau pe batatura, a devenit cel mai bland om...
Parca a fost doar un vis, un vis cu imagini frumoase... Pe bunicul nu-l mai tin minte, doar albumul mi-a facut cunostinta cu el.
Iar parintii, sunt undeva imbatranind putin cate putin, arzand de dorul de a primi vizita copiilor, sau daca nu, macar sa ne stie bine aici; obositi si totusi neobosind in a se ruga pentru noi.Asa de dor imi este uneori sa fiu acasa, sa intru pe poarta sa le pot spune: "sarut mana mamico!","sarut mana taticule", iar ei sa raspunda frumos , asa cum numai ei pot s-o faca: "sa traiesti, sa traiesti vesnic!"
Ce mult ar trebui sa ne pretuim parintii, pentru ca mai devreme sau mai tarziu vom fi si noi parinti. Si istoria lor se va repeta in familia noastra. Ceea ce inveti in familia in care te-ai nascut vei duce mai departe in familia ta, ca pe o mostenire formata din bune si rele. Vei avea propriul album de familie, cu fotografii ce vor reprezenta cele mai frumoase momente traite impreuna, sau un album cu file goale, din cauza deselor absente ale unuia sau ale altuia.... sau un album cu pozele unor chipuri ce vor sa para a fi fericite.
Vestea buna pt unii si mai putin buna pentru altii este ca intr-o zi albumul tau va fi confruntat cu albumul cerului. Iar ultimul va spune adevarul, indiferent de ceea ce ar vrea sa lase de inteles albumul tau. Si la ce ti-ar folosi niste amintiri, indiferent cat de frumoase si valoroase ar fi, daca te-ai bucurat de ele doar aici?
Ce frumos ar fi ca totin parintii sa spuna zilnic: "astazi,noi si casa noastra vom sluji Domnului". Atunci as avea certitudinea ca niciunul din cei dragi ai nostri nu vor lipsi din albumul de familie al cerului. Atunci amintirile ar prinde viata... Numai atunci bucuria va fi deplina iar tabloul de familie intreg! De abia astept ziua aceea!!!
