Cantecul de jale al Evei

Fiecare dimineata aducea cu sine o noua portie de prospetime si multi picuri de roua, picuri ce cadeau nestingheriti pe iarba cruda sau pe blana animalelor care dormeau linistite sub cerul limpede si curat ca o oglinda...
 Peste intreaga natura ce inca isi pastra frumusetea si maretia, in fiece dimineata, glasul primei femei se facea auzit pana in departare.  Animalele de toate soiurile, desi se temeau sa se apropie la fel de mult ca inainte, la auzirea acestui glas ieseau de prin locurile in care erau ascunse.
Parca le era cunoscut glasul, parca il mai auzisera si in alte ocazii, cand totul era asa de frumos... cand mana omului mangaia in voie coama leului, cand tigrul se rasfata la picioarele femeii, cand iepurii sareau fara teama in bratele lor...
Dar acel timp trecuse... Cu toate acestea nu se instrainasera cu totul, se mai apropiau uneori de casa celui care odata stapanise peste ele. Cand li s-a nascut primul copil si s-a auzit primul scancet, animalele priveau cu uimire fara sa poata deslusi misterul procrearii si priveau la acel copil ca la o ciudatenie, niciodata nu vazusera un om atat de mic.
Desi manjita de pacat, creatia inca era un colt de rai, iar copilasii care i se nascuse Evei se bucurau nespus la vederea animalelor de tot soiul si la alte frumuseti pe care le oferea natura. Cu dragostea si gingasia unei mame, Eva isi lua copii si le preda cele mai pretioase lectii din cartea naturii.
Asa treceau zilele rand pe rand, iar cand se lasa inserarea Adam venea cu zambetul pe buze de la munca pamantului, incercand sa ascunda durerea pe care o traia de fiecare data cand vedea florile inabusite intre spini sau cand vreo boala lovea tulpina vreunui copac.

In fiecare dimineata, familia se aduna in fata gradinii Eden acolo unde se afla altarul pe care il construise Adam cand a fost nevoit sa aduca prima jertfa. Dupa momentele de inchinare, Eva isi lua copii de mana si pleca spre casa, in vreme ce Adam mai zabovea in fata intrarii in gradina ce acum era strajuita de cei doi ingeri. Se gandea la momentele frumoase pe care le traise in caminul lor neatins de pacat iar acum se simtea strain de locul acela, se simtea strain de bucuria nevinovata gustata de atatea ori cand primeau vizitele ingerilor. Ce privilegiati au fost cand Insusi Dumnezeu venea sa le vorbeasca fata catre fata. Isi aminti si de momentul in care Dumnezeu i-a dat insarcinarea sa puna un nume fiecarui animal... Cate clipe de neuitat il legau de acest loc care ii fusese atat de familiar si primitor altadata. Ori de cate ori trecea pe langa gradina Eden o durere de nedescris ii sfarteca sufletul. Inca mai primeau vizitele ingerilor dar nu se putea compara cu ceea ce traisera inainte de a cunoaste pacatul si consecintele lui.

Zilele, lunile si anii treceau, copii Evei se dezvoltau iar caracterele lor ieseau in evidenta din ce in ce mai mult. Eva devenise din ce in ce mai ingrijorata de comportamentul fiului ei cel mare. Il vedea tot timpul nemultumit si parca revoltat ca Dumnezeu a blestemat pamantul din cauza neascultarii parintilor lui. Ar fi vrut sa vada si el ce inseamna sa traiesti fara pacat dar acum el indura consecintele. Cain era inclinat sa faca tot ce dorea el. Ajuns la varsta maturitatii si-a amenajat o gradina in care a plantat tot felul de pomi fructiferi si multe legume. Se gandea ca in felul acesta  dorul parintilor dupa gradina Eden se va mai potoli. El se incredea foarte mult in intelepciunea lui si in taria bratelor sale. 
Dupa finalizarea tuturor detaliilor si-a invitat parintii si pe fratele sau Abel  ca sa vada ce realizase prin puterea sa. Acestia nu i-au refuzat invitatia dar nici nu l-au laudat prea mult de teama sa nu se ingamfe si mai mult.
Spre deosebire de Cain, Abel cultiva un spirit de supunere, umilinta si credinciosie in toate aspectele. Desi putea sa observe si el consecintele pacatului in anevoiasa munca de pastor, intelegea ca munca in conditia lor de pacatosi era o mare binecuvantare. Nu stia cum sa se apropie de fratele sau  caci acesta devenise din ce in ce mai respingator fata de orice sfat pe care il primea din partea parintilor.
Pe langa lucrul pamantului, Adam isi lua din timpul sau ca sa le vorbeasca fiilor lui despre planul mantuirii si sistemul jertfelor care aratau catre venirea lui Mesia, Salvatorul care avea sa ii izbaveasca de sub stapanirea pacatului. Abel asculta cu profund respect si era impresionat de minunatul plan al lui Dumnezeu de a salva neamul omenesc, in timp ce Cain fierbea gandind in sinea lui ca acel timp era de-a dreptul plictisitor si neinteresant. 

A venit si ziua atat de mult asteptata de Abel cand cei doi frati trebuia sa aduca prima lor jertfa. Abel a ascultat de porunca divina aducand pe altar un miel. L-a injunghiat cu atata durere...  acel act a avut un puternic impact in sufletul lui. Pentru prima data planul mantuirii a devenit mai clar in mintea lui si a inteles si mai mult din sacrificiul suprem pe care Dumnezeu avea sa il faca trimitandu-L pe Fiul Sau pe pamant. Cain a adus si el o jertfa din primele roade ale gradinii lui. Se gandea ca nu avea rost sa aduca un miel ca si fratele lui. De ce sa verse sange? Era un gest lispit de sensibilitate fata de bietul animal- asa incerca el sa isi scuze comportamentul, dar  de fapt el sfida porunca lui Dumnezeu. Cain a ales cu grija cele mai frumoase fructe si legume si le-a asezat pe altar langa jertfa lui Abel. Se gandea ca macar Dumnezeu il va onora acceptandu-i jertfa,pentru ca oricum parintii si fratele sau nu s-au aratat prea interesati de rezultatele muncii lui.

                                                                      ***
Era o dimineata frumoasa de toamna. Natura se trezise din nou la viata alintata de cantecul dulce si vesel al Evei. Cu o zi in urma Cain si Abel adusesera prima lor jertfa iar azi au hotarat sa iasa la camp. 
Adam si Eva aflasera cu durere despre ceea ce se intamplase in momentul aducerii jertfei. Erau ingrijorati de modul in care Cain se razvratise fatis fata de porunca divina si le parea rau ca el nu primise aprobarea din partea lui Dumnezeu. In sufletul lor tot mai sperau ca intr-o zi fiul lor se va lasa influentat de exemplul de credinciosie a lui Abel.

La amiaza Eva iesi sa culeaga fructe din gradina lui Cain pentru ca baietii ei sa le manance cand aveau sa se intoarca de la camp. Pregatise cu multa migala si dragoste cea mai buna mancare. In timp ce culegea fructele parca un cutit ii strapunse inima, semana cu durerea pe care o simtise cand a aflat ca trebuia sa paraseasca gradina Eden.
                                                               ***

Eva urmari incordata circuitul soareleui si inecepu sa isi faca griji ca baietii ei nu mai apar. Hotari sa mearga ea insasi si sa ii aduca acasa. Se gandea ca poate munca campului ii istovise atat de tare ca adormisera acolo.
Era aproape de locul in care se afla pamantul pe care il lucra baietii ei. Cand a ajuns mai aproape a observat ceva...un lucru care a uimit-o... pamantul parea nelucrat, palamida sugruma plantele si tot ceea ce semanasera ei ca sa le asigure hrana. Oare sa fi gresit drumul? Nu era acesta locul in care venise cu doua zile in urma? Isi aminti ca in ziua aceea cei doi baieti au tipat dintr-un tufis. Vai! Ce teama i-a fost atunci. Dar au iesit amandoi in graba si au venit sa o imbratiseze. Gandindu-se la aceasta scena si la multe altele asemanatoare, Eva se gandea ca are o familie fericita.
In timp ce se gandea la toate acestea din nou simti un fior de teama deoarece nu putea sa vada pe nimeni prin preajma. Insa alunga repede orice gand ce putea sa ii aduca neliniste. Stia ca teama este o consecinta a pavcatului iar ea nu mai vroia sa guste acest simtamant si mai ales nu in legatura cu baietii ei. Pana la urma ce putea fi atat de grav. Nu, ii va gasi! Cine stie cum au mai planuit scumpii ei baieti sa o surprinda. A inceput sa strige cand la unul cand la celalalt... Dar liniste...liniste ca de mormant. Eva scruta zarea cu privirea ei. Fara voia ei gandurile sale se intoarsera in trecut. Nu stia nici ea de ce tocmai acum se gandea la nasterea lui Abel... ce copil dulce era, atat de blend... niciodata nu ii daduse bataie de cap asa cum facuse Cain. Oare facea diferente intre ei? Nu... ii iubea pe amandoi la fel. Ea intelegea cel mai bine ce valoare are educatia unei mame. Isi intelegea foarte bine menirea si stia ca din baietii ei se vor naste alte generatii de oameni. Nu putea sa faca diferente intre ei. Insa nu putea sa nu se gandeasca la faptul ca amandoi beneficiasera de aceeasi educatie, traiua in acelasi mediu, se bucurau de vizitele ingerilor si cu toate acestea unul il iubea pe Dumnezeu iar celalalt era un razvratit. Ori de cate ori se gandea la comportamentul lui Cain, inima Evei era strapunsa de cea mai profunda durere. Parca ecoul acestei dureri erau cuvintele care rasunau in sufletul ei: "numai din cauza mea...numai din cauza mea, daca nu as fi calcat porunca lui Dumnezeu... O, daca nu as fi calacat-o..."
Insa Eva stia ca nu mai putea sa dea timpul inapoi. Singurul lucru pe care il mai putea face e sa ii avertizeze iar si iar pe copii ei cu privire la consecintele neascultarii. Nu putea sa il condamne pe Cain pentru ca si ea a avut ocazia sa aleaga intr-o zi. Si a ales pacatul...
Tot ce isi dorea acum era sa ii vada. Parc timpul care trecea apasa asupra intregii ei fiinte. In final se aseza pe iarba si se gandi sa astepte, poate vor aparea ei la un moment dat. Covorul  pe care se asezase era amestetecat cu putina verdeta si cu multe frunze ce purtau nuantele de culori ale toamnei. Insa imediat ce se aseza  mana ei se inrosi si nu era de la ruginiul frunzelor. Imediat sari ca muscata de sarpe. Da, vazuse bine... pe iarba si frunze erau dare de sange. Dar de unde? Parea ca se prelinge de undeva. Isi aminti de ziua in care pacatuisera. Atat de mult a plans cand Adam a trebuit sa sacrifice mielul. Nu intelesese prea bine de ce era nevoie de varsare de sange, apoi a inteles: fara varsare de sange nu exista iertare. Totusi, acest sange nu parea sa fie de la un animal adus ca jertfa. Sa fie prin apropiere vreun animal ucis? Stia ca animalele salbatice nu mai erau blande si chiar asistase la o incaierare intre doi lei,dar chiar sa se ajunga atat de departe incat sa se omoare intre ei? Nu vroia sa se gandeasca la asa ceva.
Era la marginea unei paduri. Desi era o femeie inalta, copacii o impiedica sa vada la distanta. Asa ca isi croi drum printre liane si copaci. Se gandi sa mearga pe urma lasata de sange. Vroia sa stie de unde vine.
A mers ceva vreme prin padure iar la un moment dat chipul i s-a inseninat. In sfarsit... la umbra unui copac, cu chipul senin se odihnea Abel, copilul ei drag. Da... ce bine ca l-a gasit. Stia ea ca din cauza asta nu venise acasa. Era prea obosit, prea obosit sa mai mearga pana acasa. Si probabil ca si Cain dormea pe undeva prin apropiere. S-a apropiat usor, uitand de urma lasata de sange. Acum era linistita ca il gasise pe Abel. A venit langa el si l-a strigat incet. Parca nu ar fi vrut sa il trezeasca, dormea asa de frumos... Privindu-i chipul vedea in el un om ce avea sa duca mai departe educatia pe care o primise din partea cerului prin intermediul parintilor si al ingerilor.
Atat de mult semana Abel cu tatal lui, atat la trasaturile fizice cat si la caracter. Asa cum il vedea dormind, Eva isi aminti de Adam. Tot asa dormea si el cand Dumnezeu a adus-o pe ea in fata lui. Se gandea cu cata dragoste a privit-o. Parca se cunosteau...parca a iubit-o de cum a vazut-o. Iar ea, la inceput a  stat nemiscata in fata lui nestiind ce sa ii spuna. Tot ce stia e ca simtea ca face parte din el, ca ii apartine si ca asa avea sa fie mereu. Dumnezeu ii spusese ei doar atat, ca trebuia sa fie un ajutor potrivit pentru el. Si din clipa aceea s-a hotarat sa faca intocmai.
Orele treceau iar Eva depana amintiri. Astepta... poate se va trezi singur. Nu vroia sa-l trezeasca ea. Dar timpului nu ii pasa... trecea, trecea fara sa mai poata schimba ceva din tot ce se intamplase. Eva a observat ca incepea sa se lase inserararea. Asta a determinat-o sa lase deoparte amintirile si sa il trezeasca pe Abel. L-a strigat... dar Abel nu a raspuns. L-a strigat inca o data si inca o data... si inca o data... Incepuse sa bata vantul, un vant tomnatic ce ii patrundea in suflet.Nu ii venea sa creada ca Abel nu raspunde. Ce somn profund. Atunci l-a prins de mana si l-a zgaltait. Dar... mana lui era ca gheata. Ce se intampla oare cu baiatul ei? I-a pus mana pe frunte si la fel: rece ca gheata. Ii era frig din cauza ca batea vantul sau ii era frica? Nici ea nu mai stia... simtea ca ingheata... simtea ca prin venele ei nu mai curge sange ci ceva rece... Ca un fulger isi aminti ca a pornit pe urmele sangelui iar asa ingandurata cum era nici nu mai bagase de seama ca hainele ei parca se imbibasera si mai mult in sange. S-a ridicat inspaimantata dar in clipa urmatoare cazu fara vlaga langa Abel. Nu isi aminti cat timp a stat asa. Parca  in timpul acela scurt il visase pe Abel cand era prunc...scancetul lui, ganguritul lui dulce, zambetul cald, primii lui pasi... toate trecusera prin fata ochilor ei. Acum se trezise si mai ametita ca inainte. Abel era tot langa ea fara sa ii raspunda. Era rece...rece ca gheata. Poate ii era frig. Nu stia, nu intelegea ce inseamna moartea unui om. Ea asistase doar la sacrificarea animalelor de jertfa. Dar la moartea copiilor ei niciodata nu se gandise...
L-a strigat din nou... i-a soptit la ureche, dar el nu raspundea... Niciodata pana atunci el nu se comportase asa... Nu... O, nu... Atunci un tipat puternic a iesit din pieptul ei... un tipat ce a anuntat natura intreaga ca ceva ingrozitor se petrecuse... Siroaie de lacrimi i se scurgeau pe obraji si se impreuna pe barbie cazand peste chipul senin al lui Abel... A stat acolo ore intregi... plangea...plangea... A plans fara sa primeasca mangaiere, de fapt, nu ar fi vrut mangaiere din partea nimanui. 
Chipul palid al lunii lumina chipul senin si inert al lui Abel si ochii plansi ai Evei... Stand acolo acoperind trupul lui Abel cu trupul ei, a inteles tot ce se petrecuse. A inteles ca moartea i-a smuls ce ii era mai drag. Parca pamantul, sangele acela ii povestise totul. Ea a inteles ca ura inversunata a lui Cain l-a determinat sa isi ucida fratele. Cum a putut sa fie Cain atat de crud? Era sfasiata... parca un animal de prada o intalnise si ii sfasiase inima in bucati. Ar fi preferat sa fie ea in locul lui Abel, locul ei era acolo... nu al lui. In departare se auzea ecoul glasului lui Adam care o striga pe ea si pe baieti. Dar ea nu mai auzea... Atunci Eva a inceput sa cante... un cantec ce continea cele mai triste acorduri. Parea ca si natura plange impreuna cu ea. De atunci inainte, Eva avea sa cante acest cantec de jale ce avea sa fie transmis mai departe generatiilor care aveau sa guste durerea despartirii prin moarte.